î.Hr

pipaie frunza de nuc,
călcată de Omul-Mamut,
nu-ți fie frică de Urs,
taci, taci,
ești atât de mărunt.

trăiești…
pe stihii de sânge,
sub pași odihniți,
pe urma călcată,
în somn,
de cei Adormiți.

cărare întreagă de-a lungul,
scufundă-te-n larg,
oh, Mare prietenă,
cântă,
Copacul mă pieptănă,
cu drag.

Advertisements

Osul

Blocul e o esență tare,
în care intră nemărginite cantități,
de esențe moi,
vii,
frumos parfumate,
scheletice mantii de roboți,
fără haine, înnoptând goi.

Și norii acolo pe cer,
și norii,
tineri prevăzători,
plini de sălbatice gânduri,
sfâșiati,
de tinere trupuri,
se zbat, pică și mor.

Dintele galben mă roade,
pipăie carnea,
nu mușcă din sânge,
se uită și vede,
obrazul pătat,
de tare cum plânge,
când osul din sine s-a sfărâmat.

Siguranță

Mi-aș vinde oasele,
să-mi putrezească carnea,
mi-aș bea tot sângele,
ce picură suflarea grea,
pe mine însumi m-aș face om,
m-aș face pui de rândunică,
copil fiind să cad din pom,
să nu-mi mai fie frică,
să pot să zbor,
și liniștea în zare cum tremură,
pe câmpuri, culcându-mă ușor,
bătaia aripilor ce suferă,
din goliciunea tuturor.

Un frigider golit

Ofranda omului a fost o bucată de carne,
arsă de focul cunoașterii,
perpelită de cărbunii făcuți din praf de arme.

Fiindcă mirosea a ars, omul a presărat mirodenii,
iar carnea a început să miroasă frumos,
a început să miroasă a vise, a sânge și a vedenii.

Omul a așezat-o în farfurie și a pus mâna pe ea,
dar atunci s-a fript,
și-a dat seama că îi trebuie tacâmuri să mănânce carnea.

Curând omul a renunțat la carne,
nu îl sătura deloc,
făcându-i-se foame,
avea nevoie de mâncare să arunce pe foc.

După ceva timp omul s-a plictisit,
i s-a făcut somn,
a căutat alt om,
iar apoi au adormit.

Brusc nu a mai avut nevoie de carne,
nici de mâncare,
nici de somn,
literă cu literă a avut nevoie de om.

 

Cântec de jertfă

N-am uitat ce îmi spunea poetul înveninat în glas,
Un secol jumătate, acum îmi par-un ceas;
Din haine lungi, seducătoare, papuci de curtezană,
Noi astăzi admirăm vreo domnișoară,
Ce-și poartă pașii în teneși sau în adidași,
șosete scurte, tricouri decoltate și pantaloni mulați.

În părul meu nu zace vreo putere,
Nu sunt grozav chiar prin nimic,
dar patima la fel îmi cere,
să mă arăt cât sunt de mic.

Din toate câte sunt acum pe lume,
Din cât am adunat de-atâta timp,
Femeia pe toate le supune,
și-n fața ei cu toate se înclin.

Așa prostuță cum vrea să par-a fi,
Ea te momește și te-nvârte pe placul ei,
docil, îngenuncheat, în capătul de zi,
supus, din băutură ce ți-o dă, tu bei.

Iar mai apoi, crezându-te stăpân pe viața ei,
Suflare fără care ea nici măcar nu mișcă,
cuprinzător, tu te supui acelorași idei,
pe care mintea ei le înfiripă.

Și speri ca fruntea ei căldura s-o transpire,
și murmuru-i să-ți cânte pe pieptul tras,
un idol, la care dânsa să aspire,
pe când tu ești un mediocru copilaș.

Astfel multe femei, din timpuri vechi,
și până azi pe lumea noastră sunt,
aducătoare ale minciunilor pierdute prin urechi,
și a durerii împrăștiate pe pământ.

Dar sunt și altele pe lumea asta,
cum ești și tu, cum te știu eu,
pe care le-aș lăsa să-mi crape țeasta,
și lângă care aș sta tovarăș în sicriu.

Cu care aș scrie poeme lungi în dimineți,
și le-aș privi în ochi și-aș râde,
o continuare aș da acestor vieți,
În veci mă jur că n-aș mai plânge.

Răvașe de amor am scrie în sticle plutitoare,
și le-am trimite copiilor tăcuți pe mare,
le-am cere două sticle pline, de bere ori de vin,
ne-am umple viitorul cu frunze de pelin.

Și cântecul de jertfă ți s-ar piti în ochi,
în păr, în buze, și în carne,
pe umerii tăi roși…

La despărțire nu pentru mobilă noi ne-am certa,
nici pentru cei doi copii pe care-i vom avea,
ne-am bate ca orbii pe filme și pe cărți,
pe poezii semnate și pe scrisori din părți .

Atunci cu zâmbetul pe buze, și eu și tu,
ne-am strânge-n brațe, în sunet de pustiu,
că te cunosc pe tine, pe mine însumi nu,
cu semnătura ta semnez când scriu.

Pe fața ta eu aș vedea armonioasa jale,
că ai găsit ce căutai, eterna cale,
și nu jelesc că îmi vei fi departe,
ci pentru că închei povestea lunii Marte.

Say goodbye to a beloved cat

In the future I want to live alone,
because the road is closed again,
the door is hidden in the blown,
a ghost searches my fears in the brain.

Doesn’t matter what she found,
my soul is full of terrors,
beyond the wall the body is bound
and I write this dead letter.

Nobody wants to untie me,
from these harsh ties,
the rat has eaten half of my knee
and now he looks over the skies.

The room is so dark and cold,
the sunshine is gone away from a while,
my body is young, my soul is old,
I will go with the ghost in exile.

 

Brațul Orion

Un vânt tomnatic aduce cenuşa pe brazda de pământ,
din creştetul de zări al galaxiei se risipesc lumini tremurătoare,
pe cerul nostru sunt semne că va ploua curând,
trecând secunde ne depărtăm vertiginos de soare.

Întregul univers se schimbă,
pământul fumegă, s-a îmbolnăvit şi suflă greu,
pe masa timpului se-mbină,
gramaje plutitoare ce subzistă acestui tip de Dumnezeu.

Afară încă oamenii respiră,
pe drumul laptelui cometele s-au aşezat,
de ce să plâng, eu, bobul de neghină,
când universu-ntreg m-a subjugat.

Indiferent de starea pe care-o simt,
sau de speranţa pe care tind să o păstrez,
din mintea mea nu se propagă timp,
iar tânărul pământ,eu nu pot să-l salvez.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Camera obscură

Din oaza mea de fericire nu ies prea des,
nu explorez adâncul mării de asfalt,
copitele prea rar mi le tocesc,
fiindu-mi frică de obositul potcovar.

Pe blocul nostru adeseori eu urc,
îmi place să mă văd picând în gol,
căzând, urlând, ştiind că sunt,
cu o secundă în faţa tuturor.

Anost e vântul ce bate liniştit,
cu picături de lavă peste case,
iar locul de care azi mi-am amintit,
mă duce din nou, mult mai departe.

Prin umbre stafii speriate mă privesc,
cu capul intrând pe jumătate-n uşă,
din forţa în care îmi place să mă amăgesc,
nu o să ies împiedicat ca şi o brută.

Cu paşii tremurători şi osândiţi de frică,
pătrund în camera strălucitoare de opal,
privirea în gol rămâne aţintită,
fiind captiv în limpezimea întinsului oval.

În faţa mea oceanul se deschide,
prin sufletul meu eu am găsit o poartă,
căci lumea de pretutindeni se întinde
şi nimeni nu poate să o încapă.

Pe ţărm mi-aduc aminte că eram o umbră,
şi nu eram atât de solitar cum sunt de obicei,
plângeam când răsuna o undă,
simţind în spate răsuflarea ei.

lar cântecul de dor şi regăsire,
cu care o mai ucideam din când în când,
atunci simţeam că e o răzvrătire,
ce mă îndepărtează de pământ.

Tăcută, ea mă asculta şi se uita la stele,
la valuri, la ciocolată şi la cafea,
adeseori fugind în vise grele,
pe mine cu o privire mă lovea.

Şi eu picam peste nisipul rece,
în frig, mâncând din ceaţa neoprită,
când apa peste glezne trece,
iar marea de suflet e sfârșită.

Îndepărtându-ne de viaţă şi de timp,
ne ascundeam în vise lungi odihnitoare,
dar eu ştiam ce trebuie să simt,
trezindu-ne şi aruncându-ne în mare.

Ştiam că zorii nu-s departe,
că ea e doar o umbră a nopţii,
că va zbura asemeni prafului din carte,
lăsându-mă pierdut deasupra bolţii.

Când soarele îşi aducea de noi aminte,
să iasă înspre dimineaţă,
m-am furişat spre ea-nainte,
şi amândoi ne -am cufundat în viaţă.

Șoapte către o ureche însângerată

Ce frumos miroși…
A mare, a lacrimi, a sânge şi-a dor,
Nisipul îmi curge prin oase,
Nu plâng, nu disper,
Sunt aproape de ceva.

Nu plânge, nu plânge,
Umbra mea e încă tânără,
Mai suflă-mi în ceafă încă odată,
Şopteşte-mi, că mâine pe ploaie, pe sânge,
Şopteşte-mi, fetiţo, nu plânge.

Izvoare de lacrimi, şiroaie,
Zări de lumină, văzduhuri,
Pe marginea patului tristeţea se scurge,
Să urlu, să ţip, să mă zbat,
Puterea nu-mi mai ajunge.

Să nu mă chemi aproape,
Târăşte-mi patul când e să fim de-o potrivă ,
Tu ai poarta ta, eu am patul meu,
Nesăbuită mai eşti, eu nu am viata mea,
vândută, vândută, în lux si fericire.

E rândul tău să urlii,
Spitalul acesta nu te disperă pe tine?
Căuta drumul, ştergeţi pantofii,
Acum se ridica praful,
Acum mă ridic eu.

Din marea de spume care eram,
Astazi sunt un pahar cu apă,
Nisipul mă seacă de vlagă,
Eu sunt puternic, mă zbat şi m-agit,
Leagă-mă de pat să nu fug.

Mila ta mă scarbeşte,
Eu sufăr şi tu plângi,
Vântul m-adună, vântul mă-nprăştie,
în larg zboară, deasupra mării,
Zboară, bolnavul se tânguieşte.

Femeie cu ochii de argint,
Apleacă-te peste patul meu,
Lipeşte, femeie, chipurile noastre,
Lasă-ţi capul peste pieptul meu,
Şubred, pierdut şi gol.

Suflă cu mine,
Cântă-mi această disperare,
Promite-mi că nu va curge sânge,
Că voi fi iarăşi viu,
Şi niciodată nu plânge.

Doresc sa îmi închei delirul,
La revedere prietenii mei,
Ce dulce e viaţa, spinul e dulce,
Durerea nu mă apăsa deloc,
Ridică-ţi capul, fetiţo, sau pune-l la loc,
Te rog, din suflet, te rog nu plânge.

Blog at WordPress.com.

Up ↑

Create your website at WordPress.com
Get started